Ioan Ianolide - Deținutul Profet

"Am pornit de la credința în Dumnezeu și am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoțită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă." - Ioan Ianolide

Date biografice: 

Născut: 27 Ianuarie 1919

Locul nașterii: Dobrotești, Teleorman

Ocupația la arestare: student

Întemnițat timp de: 23 ani

Întemnițat la: Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla, Aiud

Data adormirii: 05 Februarie 1986

Locul înmormântării: Mănăstirea Cernica

Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.

Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice, alături de conştientizarea „războiului cu patimile”, au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le menționează: „În închisorile anilor 1941-1944, credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu”.

Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense, în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, sau cărți precum Patericul, Mântuirea păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul rus), viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii, al cărei catalizator era Valeriu Gafencu.

După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici sunt transferaţi la colonia de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semideschis, în care deținuții se autogospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume ale Filocaliei.

Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea României într-un imens gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.

Ioan Ianolide împreună cu un grup de deținuți, printre care se nu­mără Valeriu Gafencu și Gheor­ghe Jimboiu, ajung, în 1 iunie 1950, la închisoarea-sanatoriu Târgu-Ocna, după un periplu prin penitenciarele Jilava și Pitești.

După un nou periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge în 1957 în temnița Aiudului, unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.

Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”.

Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei camuflate în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii – decreştinarea omului.

În noul val represiv al anilor 1958/1959 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud. Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei – ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.

Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan Ianolide ca „mare apărător al dreptei cre­dinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei Bisericii și nației contra reprezentanților răului”, în jurul căruia se adună deținuți de toate categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.

La eliberarea din detenție (31 iulie 1964), Ioan Ianolide pri­mește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun: „El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică / dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cul­tural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.

Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii sale mistice cu moștenirea filocalică a Bisericii,un informator notând în aprilie 1974: „Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10 cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori” (sublinierea ofițerului).

Cunoscut mai ales pentru prietenia apro­piată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite pos­te­rității testamentul spiritual al „Sfântului închisorilor”, cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”. Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Intitulată sugestiv, ”Întoarcerea la Hristos” depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria 

expe­riență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.

Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.

Sursa: https://ioanianolide.wordpress.com

https://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide