Ori crestini buni, ori pierim!

"Crestinii trebuie sa fie la locul lor, echilibrati, seriosi si sa nu se dezlipeasca pentru nimic in lume de pamantul strabun in care i-a nascut Dumnezeu. De ce exista tentatia de a pleca in alta tara? Credeti ca, afara de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine isi pune nadejdea in Rasarit si in Apus se inseala amarnic. Numai in Dumnezeu, in smerenia, rabdarea si deviza parintilor nostri ne putem pune speranta. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tatarii, nici rusii, nici nemtii si nici de acum inainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, daca ne vom indeparta de El. Asa ca , treziti-va, luati aminte si, cot la cot cu preotii, cu calugarii, treceti la post, la rugaciune, la spovedanie. Asa trebuie sa fie o tara crestina care poarta Crucea de doua mii de ani.
Treziti-va, frati romani, pana nu-i prea tarziu! Ori crestini buni, ori pierim. Luati aminte ce va spun: numai Dumnezeu din cer ne salveaza. Priviti in sus, fratilor, nici intr-o parte, nici in alta! Fericirea noastra este sa ramanem aici, unde ne-a nascut Dumnezeu, cu Hristos in brate si in bratele lui Hristos!"

 Parintele Ioanichie Balan

Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

   "Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană."

Valeriu Gafencu

Date biografice:

Născut: 24 Ianuarie 1921

Locul nașterii: Sîngerei, jud. Bălți

Ocupația la arestare: student

Întemnițat timp de: 11 ani

Întemnițat la: Aiud, Piteşti, Târgu Ocna

Data adormirii: 18 Februarie 1952

Locul înmormântării: Târgu Ocna

   Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Părintele Nicolae Steinhardt l-a supranumit ”Sfântul închisorilor”. 

   A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu.

   Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judetul Bălti, în Basarabia. In toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultătii de Drept și Filosofie din Iași.

 Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenti să se înscrie in Frățiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința atunci România.

   Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puscăriile de la Aiud și de la Pitești.

Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravietuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.

   TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajmă în ultima parte a vietii sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau deloc de rugăciune.

   Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru credinta sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-si cunoască ziua morții.

   Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gura, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

   La 18 februarie, între orele 14.00 si 15.00, după momente de rugăciune incadescentă (cu fața transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

A fost înmormântat la Târgu Ocna, dar mormântul nu s-a identificat până la ora actuală.

   ”Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au stat cu el în celulă - aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (...)

Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!”

Părintele Gheorghe Calciu

”Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin

Să-ţi mângâie lin privirea

Cu veşmântul lui virgin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,

Îmbrăcat în haină albă

Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo, sus,În grădina minunată,

Să-mi simt viaţa-mbălsămată,

Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,

Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,

Cu crini minunaţi încins.”

Valeriu Gafencu
(Compusă în Penitenciarul Văcăreşti, când sora sa, Valentina, i-a adus în dar un crin.)

http://www.valeriugafencu.ro

https://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu

Părintele Justin Pârvu, Mărturisitorul

"Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine."
 Pr. Justin Pârvu

Date biografice:
Născut: 10 Februarie 1919
Locul nașterii: Sat Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, Neamț
Ocupația la arestare: ieromonah
Întemnițat timp de: 17 ani
Întemnițat la: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie
Data adormirii: 16 Iunie 2013
Locul înmormântării: Neamț, Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Iustin, un adevărat purtător de Hristos - pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

”Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor».

Zidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfaţă în lumina de apus. Vezi judecata din urmă, slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită de sfinţi şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment de trecere din prezent în trecut.

Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, oameni, în majoritatea lor simpli, câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiţi. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.”

Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/justin-parvu

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.

Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.

Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.

Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.

Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.

Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.

La întoarcerea în casa părintească, după 14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.

După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.

În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.

În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.

Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.

În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini și Glasul monahilor.

S-a silit în tot chipul mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. 

Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.

Sursa: http://www.parintelejustinparvu.ro/2013/09/13/biografia-unei-biruinte-viata-si-lupta-parintelui-justin-parvu-sfantul-lui-dumnezeu-de-la-petru-voda/

VOIEVODUL ORTODOXIEI ROMÂNEȘTI

ACUM 100 DE ANI
Un film omagiu realizat cu prilejul comemorării a 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu.
Produs de Legenda Film. Realizatori: Andrei Negoiță Zagorodnai, Florin Iordache Burni, Emilian Mircea.

Sursa: ATITUDINI.com
@revista.atitudini

Ioan Ianolide - Deținutul Profet

"Am pornit de la credința în Dumnezeu și am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoțită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă." - Ioan Ianolide

Date biografice: 

Născut: 27 Ianuarie 1919

Locul nașterii: Dobrotești, Teleorman

Ocupația la arestare: student

Întemnițat timp de: 23 ani

Întemnițat la: Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Galați, Caransebeş, Văcărești, Gherla, Aiud

Data adormirii: 05 Februarie 1986

Locul înmormântării: Mănăstirea Cernica

Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.

Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice, alături de conştientizarea „războiului cu patimile”, au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le menționează: „În închisorile anilor 1941-1944, credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu”.

Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense, în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, sau cărți precum Patericul, Mântuirea păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul rus), viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii, al cărei catalizator era Valeriu Gafencu.

După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici sunt transferaţi la colonia de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semideschis, în care deținuții se autogospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume ale Filocaliei.

Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea României într-un imens gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.

Ioan Ianolide împreună cu un grup de deținuți, printre care se nu­mără Valeriu Gafencu și Gheor­ghe Jimboiu, ajung, în 1 iunie 1950, la închisoarea-sanatoriu Târgu-Ocna, după un periplu prin penitenciarele Jilava și Pitești.

După un nou periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge în 1957 în temnița Aiudului, unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.

Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”.

Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei camuflate în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii – decreştinarea omului.

În noul val represiv al anilor 1958/1959 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud. Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei – ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.

Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan Ianolide ca „mare apărător al dreptei cre­dinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei Bisericii și nației contra reprezentanților răului”, în jurul căruia se adună deținuți de toate categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.

La eliberarea din detenție (31 iulie 1964), Ioan Ianolide pri­mește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun: „El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică / dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cul­tural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.

Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii sale mistice cu moștenirea filocalică a Bisericii,un informator notând în aprilie 1974: „Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10 cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori” (sublinierea ofițerului).

Cunoscut mai ales pentru prietenia apro­piată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite pos­te­rității testamentul spiritual al „Sfântului închisorilor”, cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”. Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Intitulată sugestiv, ”Întoarcerea la Hristos” depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria 

expe­riență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.

Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.

Sursa: https://ioanianolide.wordpress.com

https://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide

Iubirea de neam și țară

     Iubirea de neam este iubirea pe care o arătăm tuturor celor cărora noi le datorăm din punct de vedere genetic caracteristicile trupului nostru: mama şi tata, bunicii după mamă şi bunicii după tată, străbunicii după mamă şi străbunicii după tată, stră-străbunicii după mamă şi stră-străbunicii după tată şi tot aşa până se completează tot arborele genealogic. Este de fapt iubirea aproapelui, impulsionată de legătură de sânge care curge prin venele noastre. Această iubire cuprinde în ea şi credinţa şi tradiţiile, care împreună sunt un efect al întâlnirii românilor cu Dumnezeu şi unii cu alţii în spaţiul intim al casei şi în cel public al satului, comunei sau oraşului.

   Iubirea de ţară este iubirea faţă de creaţia lui Dumnezeu definită geografic de teritoriul ţării noastre, România. Dezvoltând, iubirea de ţară este iubirea meleagurilor noastre: a Munţilor Carpaţi, a Dunării, a podişurilor, a câmpiilor mănoase, a Mării Negre, a Deltei Dunării, a climei, a anotimpurilor.

   Combinarea celor două aspecte dau naştere unei culturi aparte a neamului nostru, având la bază un tip particular de suflet omenesc, o limbă unică, un port unic. În cadrul culturii se împletesc toate cele de mai sus şi dau naştere unei arhitecturi aparte, unei muzici aparte a românilor, unei poezii specifice neamului nostru, unei creaţii literare aparte şi aşa mai departe. Inclusiv credinţa noastră ortodoxă are un specific românesc, fără însă a ieși din universalitatea ortodoxiei.

   Aşa se întâmplă în toate neamurile pământului, nu doar între români. Diferenţierea de limbă, poziţie geografică şi cultură între neamurile pământului a fost îngăduită chiar de Dumnezeu la Turnul din Babilon când ne-a amestecat limbile pentru a limita efectele contagierii păcatelor noastre.

   Aşa cum naşterea şi creşterea unui copil îl învaţă pe un părinte să iubească şi pe copilul aproapelui lui, la fel iubirea de neam şi ţară ne învaţă să iubim şi celelalte neamuri şi țări. Cine nu-și iubește propriul neam din care se trage nu poate iubi nici un alt neam din lumea aceasta. Ca orice formă a unicei iubiri existente, izvorâtă din Dumnezeu, iubirea de neam şi ţară este o modalitate de unire a neamului cel mare omenesc. Recunosc astfel în divizarea marelui neam omenesc în mai multe neamuri distincte, un plan de mare înţelepciune a lui Dumnezeu.

De ce nu spunem doar "iubire de neam" sau doar "iubire de ţară" ci ne folosim de ambii termeni? 

   Pentru că istoria ne-a arătat de multe ori, inclusiv astăzi cum un neam sau părţi din el au ajuns să locuiască între străini, în teritorii diferite de leagănul unde s-a născut civilizaţia lui. Astfel unul e neamul lor şi alta ţara în care locuiesc.

   Toate cele din viaţa omului îi modelează sufletul, inclusiv detalii mici la care nici nu ne-am gândit. Psihologii ne spun cum inclusiv aşezarea şi forma mobilierului din casă influenţează caracterul unui copil. Cu atât mai mult zona geografică în care trăieşte, felul de a fi al vecinilor din comunitate, tradiţiile, credinţa şi toate celelalte.

   Aşa a apărut un suflet de om aparte: sufletul românesc.

   Ca orice formă a iubirii şi iubirea de neam şi ţară este o virtute şi nu ne naştem cu ea. Ea trebuie dobândită prin efort îndelungat şi prin multă răbdare, la fel ca şi iubirea de aproapele... Defapt ele se întrepătrund așa de mult încât nu putem vorbi de iubirea aproapelui fără iubirea de neam și nici de iubirea de neam fără iubirea aproapelui.

   Totuși, la fel ca toate darurile lui Dumnezeu, iubirea de ţară şi neam am primit-o ca sămânță prin Botez, în toată plinătatea ei şi o avem deja în suflet în chip potențial, dar Dumnezeu nu ne forţează să ne-o manifestăm.

   Dar ca toate virtuţile, vom descoperi iubirea de neam şi ţară ascunsă chiar în poruncile lui Dumnezeu, Care se ascunde în inima noastră. Lăsarea păcatelor şi împlinirea în faptă a poruncilor Domnului din Evanghelie ne vor deschide uşile curate ale iubirii de neam şi ţară.

Cum putem dobândi această virtute?

   Totul pleacă de la afecţiunea părinţilor şi respectul pe care copilul şi-l va dezvolta faţă de aceştia. Iubirea faţă de părinţi este temelia iubirii de neam, ba mai mult, este temelia credinţei pe care şi-o va dezvolta treptat în Dumnezeu. Prin urmare cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi vei învăţa să-ţi iubeşti şi neamul dar şi ţara.

   Apropierea de Dumnezeu este un alt mod fundamental prin care învăţăm respectul pentru tot şi toate care ne înconjoară: persoane, lucruri, creaţie, şi în primul rând Creator.

   Citiţi multe cărţi despre istoria neamului nostru! Dar mai ales vieţile marilor noştri domnitori ai ţărilor româneşti. Ei vor naşte revoluţii duhovnicești în sufletul vostru... ei vor dinamita inima noastră împietrita pentru a izvorî iubirea faţă de români şi România, și astfel iubirea față de toți oamenii din lumea aceasta.

   Gustaţi din nectarul harului izvorât din suferinţele martirilor din temniţele comuniste. Ei au arătat în faptă iubirea faţă de ţara noastră răbdând până la sânge ani grei de temniţă în multă umilinţă.

   Cercetaţi vieţile savanţilor României: oamenii de ştiinţă şi de cultură care au arătat geniul neamului nostru.

   Cercetaţi vieţile sfinţilor români, mulţi dintre ei misionari ai lui Hristos şi stâlpi ai unirii neamului.

   Să vă cunoaşteţi bine limba maternă căci ea şi credinţa sunt liantul cel mai puternic al neamului.

Claudiu Bălan

https://ortodoxiatinerilor.ro

Sursa foto: Mediafax

Unirea face puterea

   Ca și 1 Decembrie, ziua de 24 Ianuarie este sau ar trebui să fie sărbătoarea tuturor românilor. Cele două date sunt ca alfa și omega, adică sunt începutul și sfârșitul unui mare proces, cel mai important din toată istoria noastră, acela de Unire. După un „mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe G. G. Marquez), am ajuns prin anii 1850 la transpunerea în practică a unității, în spiritul convingerii că „numai încrederea în neamul nostru românesc ne poate mântui” (S. Bărnuțiu). Ardelenii se uniseră la Blaj, în 1848, iar apoi se organizaseră militărește, după regula romană, în legiuni și cete, conduse de prefecți și tribuni, și făcuseră din Munții Apuseni o „țară românească”, în frunte cu „crăișorul” Iancu. Totul a trecut însă ca un vis, trebuind să revină la realitatea cruntă, adică să lupte în continuare pentru egalitatea cu celelalte națiuni, confesiuni și limbi oficiale din Transilvania. Mult mai avansați în unire erau moldovenii, muntenii și oltenii, trăitori în țări aproape independente, conduse de domni români și de elite românești, cu tineri trimiși să învețe în Occident, îmbibați de idei precum „libertate, egalitate, frăție”, dornici de propășirea națiunii. Cei mai avansați intelectuali ai „secolului naționa­lităților” nu mai erau cei care visau să ajungă prin cultură la libertate și nici cei care voiau dreptatea socială prin revoluție, ci aceia care pregăteau emanciparea națiunilor. Venise vremea pră­bușirii imperiilor multina­ționale și a construirii statelor naționale. Realitățile europene globaliste, precum imperiul universal și biserica universală (ca stat spiritual și temporal concomitent), se dovediseră dezamăgitoare, iar enti­tățile provincial-locale fuseseră de neguvernat. Creația politică de echilibru era statul național sau câte un singur adăpost pentru fiecare națiune, adăpost capabil să organizeze, să protejeze și să stimuleze comunitatea cu aceeași origine, limbă, credință, cu ace­leași tradiții etc. Națiunile vorbeau prin mintea și vocea elitelor lor, care la noi erau încă acei „căuzași” luminați de la 1848-1849 - mai puțin Bălcescu, ars prea repede pe altarul idealului național. Ei, intelectualii de-atunci, adică Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Costache Negri, Ștefan Golescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian și mulți alții, au pregătit mințile și inimile românilor de rând pentru actul Unirii, care nu a venit de la sine. Multe dintre Marile Puteri aveau interese iminente la Dunărea de Jos, iar scopurile de unire ale românilor se aflau pe traiectoria acestor interese. Din sens contrar, ideea de unire a Țării Românești și Moldovei putea primi un impuls spre transpunerea sa în practică din partea acelor mari puteri atente la evoluțiile naționale ale spațiului românesc.

   Din acest punct de vedere, Unirea din 1859 este o formă de integrare a românilor în Europa. Dialogul purtat de români cu Europa între 1856 și 1862 este exemplar, sub acest aspect: românii se adresează celor șapte Mari Puteri ca să obțină sprijin pentru unire; Congresul de Pace de la Paris stabilește să fie întrebați românii în legătură cu dorințele lor, prin acele adunări ad-hoc (1856); adunările ad-hoc cer Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România (1857); Confe­rința de la Paris decide formarea unei uniuni cu numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cu doi domni, două guverne, două adunări, două capitale (1858); alegerea de către români a aceluiași domn la Iași și la București (1859); se instituie prima agenție diplomatică a Principatelor Unite la Paris (1860); Marile Puteri recunosc unirea administrativă și politică a Principatelor, sub Alexandru Ioan Cuza (1861); se reunesc la București primul Guvern al României și primul Parlament unitar al României (1862). Iar acest dialog continuă mereu, în forme similare, până la proclamarea, cucerirea și recunoașterea inter­na­țională a independenței României (1877-1880), chiar până la proclamarea Regatului României (1881) și după aceea, dar în forme schimbate.

   Sublim rămâne însă momentul 1859, când au trebuit aleși, conform „graficului” decis de Con­venția de la Paris, cei „doi domni”. Românii au ales de două ori, în două adunări elective distincte, prima dată la Iași, la 5 ianuarie, și a doua oară la București, la 24 ianuarie, respectând toate regulile fixate de Marile Puteri. Numai că au ales domn aceeași persoană, deopotrivă în Moldova și în Țara Românească, fără să încalce nici o prevedere expresă a Marilor Puteri. Era începutul sfârșitului pentru inamicii Unirii. Din acel moment, „Hora Unirii” scrisă de poporul român și transpusă în versuri memorabile de Vasile Alecsandri prindea viață. Chiar și rivalii se uitau cu admirație la poporul acesta neglijat de la Dunăre și de la Carpați care-și „croia o altă soartă”, amintindu-și cu forță „că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”.

   Așa s-a deschis, prin voința neamului românesc, drumul Marii Uniri, desăvârșită la 1918. De-atunci, după un mileniu de singurătate, a trecut abia un veac de unitate, pe care trebuie să avem înțelepciunea de a-l prețui cum se cuvine. Azi, unii privesc cu indiferență actul de la 24 ianuarie 1859, uitând că a fost cel mai progresist posibil în acel moment pentru națiunea română. Dar indiferența (ca și somnul rațiunii) naște uneori monștri (Fr. Goya). Să ne amintim mereu că opusul indiferenței este acțiunea, că acțiunea a născut Unirea și că unirea face puterea.

Acad. Ioan-Aurel Pop

Sursa: http://ziarullumina.ro/sub-semnul-unirii-119206.html?fbclid=IwAR2tB1-ahr5RgBXARnfV9WK77Ny9gtn0jnyUcvOmKYgxGOj-tB8H6t-kmmQ